Dincolo, in lumi uitate...

Privind dincolo de fereastra aburita, dincolo de stropii de ploaie, ce lovesc brutal pamantul deja inecat in ea. Incercand sa vad dincolo de acesti oameni ce se invart tot timpul in jurul cozii, cautand ceva imposibil de gasit, dincolo de luminile orasului lasat prada intunericului infometat, lumini ce trec pe langa mine cu o viteza ametitoare, indemnandu-ma sa le privesc, dar pur si simpu, nu pot; vad prin ele, departe, vad chipuri intristate de nerealizarea unui vis pierdut in ceata timpului trecut, vad oameni cersind pentru un strop de speranta la colt de strada.
Dar nu asta este ceea ce-mi doresc sa vad, vreau un portal spre o lume perfecta, o utopie nerealizabila de fortele omenesti, o lume ce o poti gasi doar ascunsa adanc in mintea mea, intr-un sertar prafuit si plin de panze de paienjeni.
Intr-o trecatoare clipa de realitate nesemnificativa realizez ca soferul masinii in care ma aflu trece in mod inconstient la un semafor pe rosu, iar la urmatorul la fel. Dar ma indoiesc ca ma mai deranjeaza, am dezgropat utopia si sunt inghitita de imaginatia mea, cu imagini si sunete mult prea vivide pentru a fi doar rodul mintii mele distruse, toate par prea reale pentru a le parasi pentru o secunda de o realitate mizera, infecta, ca sa-l pot anunta pe tipul beat ce pozeaza ca sofer in stanga mea ca e un handicapat care nu stie sa conduca. Dar si eu sunt beata, beata de o furie ce ma roade neincetat, pana n-o sa mai ramana nimica din mine, si ma las drogata de lumea zburatoare a viselor mele, singura scapare inainte de marea explozie.
Iar masina a ramas doar un obiect ce se indreapta cu o viteza coplesitoare spre nicaieri, iar eu nu mai sunt inauntrul ei, acolo au ramas doar fragmente ratacite, eu hoinaresc prin universuri paralele si prin lumi uitate in necunoscut...

duminică, 28 septembrie 2008

De maine...

Azi este o zi ca oricare alta, plina de un mare nimic dorind sa fie ceva important. Iar atunci cand in varza din capul meu am reusit sa conturez aceasta simpla idee, stateam pe o banca in parc prinsa in pagini de demult, in deriva prin mii de ganduri si amintiri. Singurele lucruri care se pare ca-mi atrag atentia erau doua frunze in caderea lor suava pe pamant. Impactul atingerii lor usoare in aer a fost urmat de un sunet calmant, dupa care s-au lasat purtate lin spre pamant, moarte, asternand la poalele capacului care le-a creeat, un covor caramiziu. Este absolut revoltator sa fie atat de frumos un lucru atat de trist, inmormantarea verii, peste tot este doar moarte...
Agitata, m-am ridicat usor de pe banca si m-am indreptat sovaitor spre o alta alee ferita de ochii lumii unde sa fiu doar eu ratacind prin alte trairi neclare. Dar se pare ca acea alee nu era atat de pustie, pe langa mine a trecut un cuplu, holbandu-se la mine ca si cum as fi venit din alta lume, dar ei nu stiu ca eu sunt in alta lume decat ei chiar si in momentul respectiv, a lume pe care ei n-o s-o cunoasca niciodata, o lume care doar in ochii mei e frumoasa, pe care doar eu o cunosc in acest fel. Dupa ce am trecut de ei le mai simteam privirile atingandu-mi spatele si auzeam ecoul slab al vocilor lor comentand, fara a avea ce.
Inca pirduta prin labirintul gandurilor mele mergand tot mai departe fara a avea un reper anume, dar m-am oprit intr-un luminis printre copacii prinsi in plin proces de dezintegrare, datorita mortalei toamne, m-am intins pe frunzele uscate de un soare, acum invizibil si privesc spre cerul intunecat de nori, dincolo de ei, spre un abis albastru, culoarea perfecta a ochiilor sai. O picatura s-a izbit delicat pe pielea mea, dar nu doaream sa stiu ca urma o ploaie strajnica, am ignorat complet acesta picatura si pe cele ce au urmat, doar am inchis ochii, dorind sa privesc mai bine, sa ma agat de imaginea sa, nu doream s-o pierd in timp, ca si cum ar fi un alt gand nesemnificativ, pur si simplu nu doream sa stiu ca ploua, ca hainele mele sunt ude leoarca, nu doream sa stiu ca urma probabil sa ma imbolnavesc.
Iar atunci m-am trezit, gandindu-ma la viitorul apropiat, sa privesc spre orizont, la ziua de maine, zii in care urmeaza sa incep o noua viata cu un nou nume, s-o iau de la inceput, de la 0, sa sterg orice are legatura cu trecutul, sa fiu doar eu si o sa traiesc fiecare moment ca si ultimul si totul o sa fie asa acum am vrut eu de la inceput...absolut perfect. Dar decamdata ma indrept spre un loc pe care mi s-a spus ca il pot numi acasa...

duminică, 14 septembrie 2008