Dincolo, in lumi uitate...

Privind dincolo de fereastra aburita, dincolo de stropii de ploaie, ce lovesc brutal pamantul deja inecat in ea. Incercand sa vad dincolo de acesti oameni ce se invart tot timpul in jurul cozii, cautand ceva imposibil de gasit, dincolo de luminile orasului lasat prada intunericului infometat, lumini ce trec pe langa mine cu o viteza ametitoare, indemnandu-ma sa le privesc, dar pur si simpu, nu pot; vad prin ele, departe, vad chipuri intristate de nerealizarea unui vis pierdut in ceata timpului trecut, vad oameni cersind pentru un strop de speranta la colt de strada.
Dar nu asta este ceea ce-mi doresc sa vad, vreau un portal spre o lume perfecta, o utopie nerealizabila de fortele omenesti, o lume ce o poti gasi doar ascunsa adanc in mintea mea, intr-un sertar prafuit si plin de panze de paienjeni.
Intr-o trecatoare clipa de realitate nesemnificativa realizez ca soferul masinii in care ma aflu trece in mod inconstient la un semafor pe rosu, iar la urmatorul la fel. Dar ma indoiesc ca ma mai deranjeaza, am dezgropat utopia si sunt inghitita de imaginatia mea, cu imagini si sunete mult prea vivide pentru a fi doar rodul mintii mele distruse, toate par prea reale pentru a le parasi pentru o secunda de o realitate mizera, infecta, ca sa-l pot anunta pe tipul beat ce pozeaza ca sofer in stanga mea ca e un handicapat care nu stie sa conduca. Dar si eu sunt beata, beata de o furie ce ma roade neincetat, pana n-o sa mai ramana nimica din mine, si ma las drogata de lumea zburatoare a viselor mele, singura scapare inainte de marea explozie.
Iar masina a ramas doar un obiect ce se indreapta cu o viteza coplesitoare spre nicaieri, iar eu nu mai sunt inauntrul ei, acolo au ramas doar fragmente ratacite, eu hoinaresc prin universuri paralele si prin lumi uitate in necunoscut...

duminică, 28 septembrie 2008

De maine...

Azi este o zi ca oricare alta, plina de un mare nimic dorind sa fie ceva important. Iar atunci cand in varza din capul meu am reusit sa conturez aceasta simpla idee, stateam pe o banca in parc prinsa in pagini de demult, in deriva prin mii de ganduri si amintiri. Singurele lucruri care se pare ca-mi atrag atentia erau doua frunze in caderea lor suava pe pamant. Impactul atingerii lor usoare in aer a fost urmat de un sunet calmant, dupa care s-au lasat purtate lin spre pamant, moarte, asternand la poalele capacului care le-a creeat, un covor caramiziu. Este absolut revoltator sa fie atat de frumos un lucru atat de trist, inmormantarea verii, peste tot este doar moarte...
Agitata, m-am ridicat usor de pe banca si m-am indreptat sovaitor spre o alta alee ferita de ochii lumii unde sa fiu doar eu ratacind prin alte trairi neclare. Dar se pare ca acea alee nu era atat de pustie, pe langa mine a trecut un cuplu, holbandu-se la mine ca si cum as fi venit din alta lume, dar ei nu stiu ca eu sunt in alta lume decat ei chiar si in momentul respectiv, a lume pe care ei n-o s-o cunoasca niciodata, o lume care doar in ochii mei e frumoasa, pe care doar eu o cunosc in acest fel. Dupa ce am trecut de ei le mai simteam privirile atingandu-mi spatele si auzeam ecoul slab al vocilor lor comentand, fara a avea ce.
Inca pirduta prin labirintul gandurilor mele mergand tot mai departe fara a avea un reper anume, dar m-am oprit intr-un luminis printre copacii prinsi in plin proces de dezintegrare, datorita mortalei toamne, m-am intins pe frunzele uscate de un soare, acum invizibil si privesc spre cerul intunecat de nori, dincolo de ei, spre un abis albastru, culoarea perfecta a ochiilor sai. O picatura s-a izbit delicat pe pielea mea, dar nu doaream sa stiu ca urma o ploaie strajnica, am ignorat complet acesta picatura si pe cele ce au urmat, doar am inchis ochii, dorind sa privesc mai bine, sa ma agat de imaginea sa, nu doream s-o pierd in timp, ca si cum ar fi un alt gand nesemnificativ, pur si simplu nu doream sa stiu ca ploua, ca hainele mele sunt ude leoarca, nu doream sa stiu ca urma probabil sa ma imbolnavesc.
Iar atunci m-am trezit, gandindu-ma la viitorul apropiat, sa privesc spre orizont, la ziua de maine, zii in care urmeaza sa incep o noua viata cu un nou nume, s-o iau de la inceput, de la 0, sa sterg orice are legatura cu trecutul, sa fiu doar eu si o sa traiesc fiecare moment ca si ultimul si totul o sa fie asa acum am vrut eu de la inceput...absolut perfect. Dar decamdata ma indrept spre un loc pe care mi s-a spus ca il pot numi acasa...

duminică, 14 septembrie 2008

Demonul meu

Stau si nu ma pot misca, am fost cuprinsa de o amorteala coplesitoare aproape, k o nesimtire, ce ma arde ingetata din interior spre exterior. Ma aflu intr-un fel blocata pe podeaua rece, arctica a casei mele, invaluita de atingerea comoda, catifelata a perdelei, privind prin peretele de sticla la bezna severa de afara, usor eclipsata de lumina unor casa in departare. Nici macar luna nu a avut curajul necesar pentru a se arata cu serenitatea sa, intr-o noapte ca asta. Asa de rece, vantul ma imbratiseaza cu suflarea sa, dar si calda, cu aburi scuipati de pamantul ars de soare in timpul zilei, o noapte scoasa din cuptor, dar inghetata de briza, o noapte misteriosa, cu aroma de tigari scumpe... Iar mintea mea se lasa purtata departe pe aripile imaginatiei mele, impinse de suflul vantului, lasandu-mi un gol imens, ce imi impinge si sufletul si gandurile, departe, la el, irealizabil de departe... iar corpul meu ramane vesnic rece ca si inima mea glaciala, dar gandindu-ma la el totul s-a topit, si a ramas doar un gol abisal imposibil de umplut cu altceva decat el...
Un fulger s-a materializat pe bolta intunecat a cerului, urmat de un tunet ce mi-au transmis un fior prin corpul, un scurt soc usor electrizant, ce mi-a mai dat putina viata, sau mai bine zis m-a trezit din nesimtire, dar totusi am ramas fara vointa, fara vointa de a mai lupta impotriva sa si a amintirilor sale, a sarutarilor sale dulci ce ma coboara in rai si a atingerilor sale placute ca ale perdelei ajutate de vant. Pentru mine o simpla imagine a sa imi complica ingerii in desfrau, el e demonul meu bland, cu chip de inger, cu ochii albastri, un portal spre vazduhuri necunoscute, o fereastra spre sufletul sau meschin. In incercarea de a ma desprinde de imaginea sa ce-mi complica viata, mi-am indreptat atentia spre lumea de afara, unde totul parea la fel de mort ca si mine, doar un domol fosnet de la frunzele copacilor razbatea prin intuneric spre mine, prevestindu-mi primii stropi de ploaie. Iar concentrandu-ma cu forte inumane in incercarea esuata mea de a-l uita, undeva in depatare un alt sunet m-a lovit cu o brutalitate grea, oameni traindu-si vietile lor mizere fara sa stie ceva de mine si de durerea mea intolerabila, curmata de o nesimtire si mai ingrozitoare. Si deodata am realizat cat de singura si nejutoarata sunt in acest univers, cu fiecare picatura de ploaie accentuand aceasta afirmatie...dar in momentul acela eram scufundata adanc in constiinta mea si cred ca am adormit intr-un final...visandu-l pe el, ca in fiecare noapte, dar de fiecare data diferit...si era ingerul meu...

luni, 11 august 2008

From Dusk Till Dawn

M-am trezit si este iar dimineata, nici nu pot concepe trecerea timpului...uneori ma intreb cand au trecut acei 15 ani si 4 luni, ce reprezinta viata mea, nici macar nu am prea multe amintiri frumoase sau triste, de parca pana in acest moment nimic nu ar fi existat, iar asta ar fi prima dimineata pe care o traiesc cu adevarat, dar cred ca si ieri, si cu o zi inainte, gandeam acelasi lucru...probabil si maine soarele va rasari si o s-o iau de la inceput...o noua zi, o noua sansa...
M-am uitat la ceas din pura obijnuinta, dar inca nu realizasem ca era intuneric afara, era ora 5:30 a.m., ar fi trebuit sa ma culc la loc, dar cum am pus capul pe perna moale si usor parfumata cu nenorocitul meu de parfum incredibil de dulce, care parca o ramas prizonierul pufului si nu mai poate scapa, mi-am dat seama nu aveam stare sa ma mai ascund in lumea viselor care pana acum m-a salvat de prea multe ori de cruda realitate. M-am imbracat cu primele haine pe care le-am gasit, o pereche de blugi rupti, un tricou, si mi-am luat zborul... Am luat-o incet spre centru, prin parc si ratacind pe strazile uitate de lume. Era ora 6:11, cand ma aflam pe podul din parcul Tineretului, admirand rasaritul soarelui, era atat de frumos incat parea ultimul, razele sale molesitoare se ravarsau pe pielea mea prea palida, iar vantul usor si cald de vara ma imbratisa cu caldura sa exaltatoare, ce ma umplea de viata.
Era aproape ora 7 cand m-am despartit de parc si de desertaciunea de care era cuprins la ora respectiva... din nefericire am ajuns din nou printre oameni, majoritatea erau grabiti sa gaseasca acel lucru pe care nici nu stiu ca il cauta cu disperare...parca mergeau in somn incercand sa ajunga nicaieri, speriati sa ajunga in vreun loc anume, iar eu eram acolo, printe ei, si le studiam fiecare miscare si sunet, incercand sa-i inteleg chiar daca imi parea un lucru imposibil...
Si am mers, si iar am mers, fara sa-mi dau seama unde ma ghidau propriile mele picioare, in momentul respectiv eram pe la Unirii cand am auzit un sunet usor cunoscut, parea ca vine de la un telefon, defapt am recunoscut si melodia era "Paul Van Dyk & Rea - Let Go", defapt era telefonul meu, nici nu stiu cand l-am luat, probabil era in buzunarul pantalonilor cand i-am imbracat, cu ocazia asta mi-am cotrobait prin buzunare sa vad ce am m-ai luat cu mn (un pachet de tigari Marlboro Filter plus, o bricheta, castile, o bacnota de 50 RON si un briceag, toate pot fi foarte folositoare din fericire).
Era aproximativ ora 9, iar eu ma plimbam de nebuna, cred ca eram pe Selari, ador stradutele acelea, parca scoase dintr-o poza din secolele trecute, mi-am aprins o tigare, dupa care alta si alta, minutele treceau, orele treceau, eram pe Calea Victoriei si treceam pe langa fosta mea scoala, unde am petrecut sau mai bine zis pierdut 8 ani din viata mea. Ascultand obijnuita mea muzica de omorat gandacii, adica rock, mi-am dat seama ca imi era foame si m-am oprit la Snack Attack de unde mi-am luat o cafea si ceva de mancare, le-am savurat intr-un gang din zona, unde ma mai furisam in timpul orelor la un fum, imi aduceam aminte de discutiile pe care le aveam cu colegii si momentele amuzante...doar niste simple amintiri, niste fractiuni de timp pastrate in mintea mea pentru o perioada de timp, pana cand probabil o sa le uit. Mi-am continuat drumul in sus pe Calea Victoriei, trecand usor printre ale fiinte, care si ele trec tot asa usor prin viata ca niste fantome, sunt sigura ca asta eram si eu pentru restul omenirii o fantoma, defapt cred ca asta eram eu si pentru mine...o simpla fantoma, uitata de soarta.
Cand m-am trezit din nesimtirea mea, la realitate, am uitat de discutiile mintii mele despre bine si rau, despre iad si rai, cand mi-am amintit ca totusi traiesc, si trebuie sa profit de viata cat mai mult posibil eram in Herastrau si era deja ora 18:12...
Am luat-o inapoi incet sper casa, dinou inecata in visele mele fara sfarsit, in discutiile cu mine insumi, incercand sa-mi aduc aminte ce am mai facut in acele cateva ore, pe care nu le-am mentionat...
Era ora 20:15 cand eram dinou pe podul din Tineretului doar ca de data asta ma lasam cuprinsa frumusetea apusului, ce ma lasat invaluita in tenebrele sufletului meu, cu aceleasi intrebari fara raspuns, intrebari pe care nici nu le pot formula corect, fara sa-mi pun alte intrebari si mai ciudate...
Am ajuns acasa pe la ora 21, am pus capul pe perna, iar parfumul meu cel dulce dinou m-a cuprins, si am adormit in cel mai adanc somn posibil, incercand sa-mi amintesc ca maine dinou va rasari soarele cu o noua zi in fata, o noua sansa, si ca apune intr-un final invins de bezna noptii la fel ca si gandurile mele...iar eu maine ma voi trezi cu un gand pierdut, cu amintiri dintr-o alta viata...

vineri, 8 august 2008