Povestea vietii mele, un fel de amestec de lucruri mult prea ciudate de a fi intelese, nici eu nu le inteleg in totalitate. Vise, realitate, cosmari, fantastic, ce mai conteaza, nu a contat niciodata. Singurul lucru care mai conteaza deocamdata este vaga amintire, care acum pare atat de departe, amintirea ca am fost candva o persoana intru totul normala. Dar se pare ca inca din copilarie am fost atrasa de anumite lucruri, care nici nu credeam ca exista, doar ma atrageau, imi doream o viata fantastica, si mai presus de orice am adorat noaptea, stelele si luna, intunericul si singuratatea. Am fost fascinata de vampiri, varcolaci si alte creaturi ale noptii, dar daca mi-ar fi spus cineva cu vreo doi ani inainte ca exista, probabil as fi crezut ca persoana respectiva are nevoie de un drum fara cale de intoarcere spre un sanatoriu. Oricum nu are nici un rost sa incep povestea exact cu partea de actiune, o iau de la inceputul inceputului...
Copilaria mea, absolut banala...
Nu am fost la gradinita ca ceilalti copii, eu aveam tot timpul bona 24 de ore pe zi 7 zile pe saptamana, cred ca saraca femeie inca ma are in cele mai dezastuase cosmaruri. Nu aveam prieteni, parinti aprope ca imi interziceau sa ies din casa care imi devenise propia colivie de aur cu diamante. Probabil suna chiar bine sa ai tot ce-ti doresti in limita posibilului, dar daca ai avea un spirit liber, incapatanat si aventuros asa ca mine nu ai mai gasi nimic interesant in asta. Tinand cont ca nu am iesit mai deloc din casa, exceptand statul in gradina din jurul casei, o gradina care pe atunci imi parea enorma si aproape ma facea fericita, cand am ajuns la scoala in clasa intai mi sa parut foarte greu. Erau prea multi copii si ma enervau, isi bateau joc de mine. Imi aduc aminte cu o placere imensa cand i-am povestit mamei cate mi se intamplau la scoala si ca toti copiii ma urau, iar ea mi-a zis cu o voce linistitoare „Dominique, stai linistita, ei doar te invidiaza!”. Atunci m-am simtit cu adevarat linistita, aveam vreo opt ani chiar nu-mi dadeam seama ce motive ar fi avut sa ma invidieze, dar imi placea ca o faceau. Apropo ma cheama Dominique, am optisprazece ani si locuiesc in Bucurestiul secolului XXI-lea, dar asta nu conteaza deocamdata. Cat am fost mica nu mi-au placut niciodata jucariile, cum am invatat sa citesc, cartile au fost jucariile mele, erau simgurul meu mod de a evada din inchisoare. Parintii se obijnuisera sa nu-mi mai cumpere jucarii si cu atat mai putin papusii, cand mai primeam cate una de la vreo cunostinta imi placea sa-i dau foc. Uram vizitele ii auzeam intr-una admitand cat de frumoasa sunt, ma stresau, incercau sa gasesca asemanari intre mine si parinti. Imi placea sa-mi petrec tot timpul citind carti de aventura sau horror, dar cel mai mult adoram legendele si povestile mitice, ma fascinau pana in maduva oaselor. Pana la varsta de doisprezece ani vorbeam cursiv 3 limbi pe langa romana, mai vorbeam engleza, franceza si germana tuturor li se parea ciudat cand au aflat ca am invatat singura de prin dictionare. Oricum in ochii lor, ai tuturor inclusiv al parintilor deveneam din ce in ce mai ciudata pe zi ce trecea.
Adolescenta mea, absolut dezastruasa...
Dorinta mea de libertate fara limite si curioziatatea ma impingeau tot mai departe. Imi placea sa observ, pana la vremea aceea citisem multe carti de psihologie si imi placea sa-mi testez teoriile, care de multe ori se dovedeau a fi adevarate. Incercam sa-mi dau seama la ce se gandeste cineva doar dupa mimica, doar ca pentru a experimenta aveam nevoie de locuri publice, asa ca pe la treisprazece ani incepusem sa frecventez cluburile din centru. Aveam noroc ca paream mai bine de vreo sasesprezece ani si puteam sa intru cu usurinta in orice club doream. Obijnuiam sa astept sa adorma parintii mei si atunci ieseam prin oras de nebuna, cum am precizat mai devreme adoram noaptea, ma atragea misterul. Si imi mai placea ca noaptea sa fie insotita de multa muzica rock si vreo doua pachete de tigari. Imi placea foarte mult sa fumez, uneori tigarile imi pareau singura companie, sau cam asa ceva... erau foarte multi oameni care levitau in jurul meu incercad sa-mi faca pe plac, incercau sa para ca chiar le pasa de soarta mea, dar stiam ca nu e asa. In mare parte incercau sa profite de faptul ca in viziunea lor eram perfecta, cum am zis in viziunea lor, in viziunea mea eram doar mai nesuferita pe zi ce trecea, special pentru a scapa usor de companiile nedorite. In mare parte ieseam mai mult cu baieti, macar ei nu incercau sa-mi saboteze fiecare pas si nu erau invidiosi, dar uneori chiar ma scarbeau remarcile lor, iar gandurile lor erau si mai scarboase, bine ca nu aveam cum sa le stiu cu exactitate, doar le ghiceam. Iar „prietenii” veneau si plecau mult prea repede sa le mai retin numele, dar chiar nu ma deranja, oricum inca nu intalnisem vreo persoana de care chiar sa-mi para rau ca o pierd si chiar incepusem sa-mi pierd speranta si increderea in toti oamenii din jurul meu. Eu pentru ei eram doar un vesnic subiect de barfa, oricat de mult as fi incercat sa par invizibila, ceva, inca nu am descoperit ce, poate felul meu de a fi putin mai excentric, sau faptul ca ma imbrac dupa o moda pe care mi-o impun singura si ma face originala, sau poate ca eram favorita profesorilor, orice faceam sau nu faceam ma facea foarte vizibila.
0 Comments:
Post a Comment