Crimson Butterfly Dust......Intalnirea II

„Cum este posibil sa te gandesti la el? Au trecut 2 luni de cand v-ati vazut pentru prima si ultima oara? Nici macar nu-ti placea tipu...” imi tot repetam aceleasi cuvinte la nesfarsit, era ceva ce ma intriga la el, era ceva inneregula. Vream o tigara, ma rog, defapt nu vream, simteam nevoia...eram agitata, ceva imi tulbura mintea nu mai puteam dormi de aproape trei zile, acum visele erau mai dese si mai dureroase ca niciodata.
Mi-am adus aminte atunci ca era ziua unui coleg, m-a invitat si pe mine chiar mi-a si dat adresa dar eu l-am refuzat cat de politicos am putut, era destul de dragut cu mine in marea parte a timpului totusi cam asa e toata lumea, draguta cu mine, doar pe fata. Poate ca totusi mi-ar prinde foarte bine sa merg, as bea pana as cadea lata, dormind fara vise, cat de perfect ar fi. Am luat niste haine m-am schimbat cat de repede am putut, era deja ora 9, petrecerea incepuse de la 8, dar nu conteaza, vedetele apar intotdeauna mai tarziu. M-am imbracat normal, normal pentru mine (o fusta scurta neagra, un corset negru cu o bluza crem semi-transparenta larga pe deasupra, cizme inalte negre). Am luat de la primul magazin care mi-a iesit in cale o sticla de wisky, ar trebui sa se multumesca si am luat metroul pana aproape de casa lui, de acolo am mers pe jos.
Ajungand in fata blocului descopar ca are interfon, urasc interfoanele, strica toata surpriza de a te trezi in fata usii cu cineva. Dar totusi sa nu uitam ca urasc prea multe lucruri, iar partea proasta e ca sunt complet constienta de asta si chiar imi place. Faptul ca urasc atat de multe chestii ma ajuta sa-mi omor plictiseala si uneori chiar singuratata. Am sunat la interfon, Andrei, asa in cheama pe sarbatorit a fost foarte surprins de subita mea vizita. Am ajuns sus la etajul 6, am batut la usa, evident mi-a rsapuns Andrei cu un zambet prost pus pe fata sa speriata. In apartament era liniste, erau cam vreo douazeci de invitati, pe care in mare parte ii cunosteam, si toti se uitau la mine cu il felicitam pe Andrei, in sfarsit facea si el sasesprezece ani, mai urma sa-i aud „Long live the queen!” am ranjit gandindu-ma la imaginea aceasta. Oricum ma considerau ciudata si demna de bagat intr-un spital de psihiatrie, puteam sa rad si in hohote, dar am incercat sa ma abtin. Imi urmareau fiecare miscare, fiecare pas, poate ca sperau sa gaseasca vreo greseala in mersul meu de felina care-si urmareste prada prin desisul junglei.
M-am asezat si atunci au pornit muzica, era muzica comerciala, ingrozitor de plictisitoare, bine macar ca era data tare si nu-i puteam auzi soptind, barfindu-ma, poate ca si-au mai adus aminte de ceva ce sigur am facut asta vara, la naiba, sunt o legenda in carne si oase...
-Chiar ma bucur sa te vad, incepi sa intri in lumea oamenilor de rand! O voce cunoscuta a exclamat aproape strigand din cealalta parte a camerii.
Era fostul meu prieten, am si uitat cu i-l cheama, aaah, gata mi-am adus aminte Mihai, am fost cu el o saptamana, cu ceva timp in urma. Venea spre mine cu o sticla de vodka in mana, probabil era beat dupa felul cum mergea.
-Neata’! ce mai e de capul tau? Nu te-am mai vazut de o gramada de timp!
-De ce te prefaci atat, de parca chiar ti-ar pasa tie de mine?
-Incercam sa fiu draguta, dar vad ca nu merge. Esti beat, lasa dracu sticla aia!
-Nu vreau! Lasa-ma in pace!
Mi-a lasat sticla si a plecat inca clatinandu-se, aproape imi era mila de el...dar nah, nu merita. Nu avea nici un rost sa ma mai gandesc la cate suflete am distrus, asta e menirea mea in viata sa ma joc cu sentimente, sa le provoc si sa le joc. Am mai stat ceva timp pe acolo incercand sa fac conversatii simple, dar mi se pare greu, imi plac conversatiile complicate, dar restu nu le suporta, asa ca trebuie sa ma sacrific, asta e. In sfarsit Andrei a desfacut sticla de wisky, nu am putut refuza si am baut si eu cateva pahare dupa care m-am hotarat sa plec acasa, oricum eram obosita, nu foarte obosita, adica a fost doar un fel de razboi mondial, nimic mai mult. Era deja ora 1, nu mai aveam nici un fel de mijloc de transport spre casa si m-am ofticat rau de tot, am luat-o pe jos, doar dulcea liniste de la miezul noptii, si pasii mei rasunand pe asfaltul uscat in ton cu bataile inimii, realizare socanta, totusi am o inima si chiar bate. Alta realizare socanta e ca mai sunt si alti oameni pe strada. La colt era un probabil client vorbind cu o prostituata, ma gandeam sa evit cuvantul dar doamna de companie suna prea dragut.
-Hei, dulceata! Nu vrei sa vi si tu cu noi? In trei e mai bine. Imi venea sa vomit la auzul acestor cuvinte.
Am continuat sa merg, cand eram la capatul celeilalte strazi am intors capul sa ma uit daca nu cumva ma urmareau, dar din fericire nu era nimeni, am facut cativa pasi, mi-am dat seama ca deja ma dureau picioarele si mai avem drum lung de facut pana acasa imi placea sa merg, atunci cand avem adidasi, nu cizme cu toc de 7 cm. Mergeam pe trotuar tulburata de ganduri cand deodata observ ca pe strada era o masina care mergea la acelasi pas cu mine „la naiba, asta cine o mai fi? Nu-mi aduc aminte ca vre-un cunoscut sa aiba un Lamborghini negru.”
-Dominique! Si necunoscutul imi stia numele, dar vocea imi parea cunoscuta, am m-ai auzit-o candva, o voce dulce, calda, melodioasa, dar unde?...Nu cred ca e prea sigur sa te duci la ora asta pe jos acasa. Atunci am intors capul si l-am vazut pe tipul care m-a intrigat atata, cel care mi-a dat dureri de cap, trebuie sa-i trimit o felicitare, a reusit.
-Cred ca ma descurc si singura.
-Daca vrei te pot duce eu.
-Nu, multumesc, nu obisnuiesc sa ma urc in masini cu necunoscuti! Am incercat sa par cat mai inocenta posibil dar si putin ironica in acelasi timp si am reusit.
-Esti sigura? Exact atunci veneau din fata doi tipi, iar cum cartierul nu era prea sigur...
-Nu! Iar la auzul acestui cuvant parca magic s-a deschis usa pasagerului. M-am urcat in masina incecand sa-mi pastrez aerul arogant dar chiar nu prea mai tinea.
-Unu! De unde sti cum ma cheama? Doi! Ce cauti prin zona? Trei! Cum te cheama? M-am repezit sa-l intreb, macar sa nu mai fie un complet necunoscut care stie cum ma cheama.
-Unu! Stiu cum te cheama dupa insigna pe care o aveai acu 2 luni. Doi! Am fost in vizita la cineva. Trei! Ma numesc Damian. Multumita?
-Da. Chiar eram multumita, nu stiu de ce, dar eram, asa ca am tacut. Damian asa cum il stiam acum, trebuia sa ma obisnuiesc mai intai cu numele lui, era imbracat cu o bluza albastra inchis ce ii scotea in evidenta ochii lui absolut superbi. Incercand sa nu ma mai uit la el, mi-am mutat privirea pe bord, ma uitam la ceas, asteptand sa treaca timpul, simteam ca ma sufoc.
-De ce nu mai zici nimic?
-Ma gandeam la ceva.
-La ce?
-De ce ma vede toata lumea ca pe mesagera dracului?! Wow...sunt anticrista? Ce naiba, m-am saturat de tot!
-Eu nu te vad asa.
-Tu nu ma cunosti. Stiu ca sunt cam nesuferita uneori, dar urasc cand toata lumea se poarta asa cu mine, ma face sa ma simt aiurea, nesigura.
-Crezi in Dumnezeu?
-In mare parte nu cred in el, dar daca exista, este chior si surd.
-De ce esti asa revoltata poate ca El doar a creat lucrurile, iar ele doar si-au urmat cursul firesc.
-Nu vad ce rost are discutia despre religie.
-Tu zicei parca ceva de mesagera dracului.
-Ma rog.
-Roaga-te! Dar sa sti ca am ajuns.
-Ok, i-ti multumesc ca m-ai adus.
-Nu ai pentru ce. Ne mai vedem.Pa!
-Bye!
Intr-un fel mi-a facut bine ca mi-a dat peste nas cu toata faza cu religia, daca nu cred in Dumnezeu, de ce as crede in draci?

duminică, 11 ianuarie 2009