Crimson Butterfly Dust......Intalnirea

"Turbare cosmica" asa numesc eu acele nopti in care cerul isi arata pana si stelele foarte indepartate, parafuite si zdrobite, stralucitoare si stinse...superbe. Nu inteleg oamenii care dorm in asemenea nopti, isi irosesc viata dormind, poate ca si eu as fi facut la fel daca nu mi-ar fi fost prea teama de acele vise, pe care le urasc din toata fiinta mea, dar asta este alta poveste. In acesta seara prefer sa cred ca nu am dormit din cauza caldurii sufocante, e inceputul lui septembrie si inca sunt caldurile din iulie...era cam ora unu, dar oricat de mult m-as fi plimbat nu as fi putut adormi, plutea in aer un miros de pamant prospat stropit si cel imbalsamat al florilor din gradini, iar singurul semn de viata venea plutind din capatul strazii de la o vioara, probabil un alt artist, lovit de intrebari filozofice in miez de noapte, a carui existenta istorica va fi redusa la denigrarea propriului sau Univers. O singura lumina imi atragea atentia, pana la nivelul acoperisului pe care ma aflam se gasea un stalp de iluminat la becul caruia se adunasera acum nenumarati fluturi de noapte si gaze verzi, stravezii si-i dadeau tarcoale orbeste, zbatandu-si aripile ca intr-un spasm fara sfarsit, lipindu-se o clipa de sticla incalzita si apoi departandu-se ca sa incerce din nou alaturi, cu aceeasi neinteleasa, patetica indiferenta tremurandu-si mai grabit aripile, revenind de nenumarate ori, lovindu-se cu un sunet surd, neintrerupt, de sticla, pana ce cadeau ametite, istovite, pe asfalt. Intr-o secunda totul s-a stins, probabil a fost o pana de curent ca atunci a incetat si sunetul suav al viorii. Mai ramanea doar luna in bezna, in dara grea de tacere, pana si timpul ramanea in urma, destramandu-se ca o panza incolora. Era luna plina si tot ce puteam vedea cu ochii era sarutat de lumina sa timida, putin eclipsata de stele. Din acel moment mai erau cateva zile pana la inceperea scolii, nu puteam crede ca trebuia sa incep din nou cu jucatul teatrului in scena vietii, atata prefacatorie incat ma degusta chiar si pe mine, si cica m-am nascut pentru a mintii si a insela. Gandindu-ma la toate acestea m-am gandit sa aprind o tigara, linistea si intunericul erau prea apasatoare si simtem nevoia de un stimulent. Acum macar ma mai tinea treaza sunetul tigarii cum se arde...
Eram satula de propriile mele ganduri, iar limpezimea lor striga neincetat si chiar cu ecou pe fondul mintii plictisite. Am stins tigarea pe strasina acoperisului si m-am dat jos din doua sarituri, incepusem sa ma plictisesc si doream sa-mi alung plictiseala mergand. Parca asteptam sa se intample ceva, tanjeam dupa ceva interesant dar totul era pustiu, mult prea linistit pentru firea mea zdrunciumata. Nici macar nu erau cluburi deschise sau m-as fi multumit si cu o darapanatura de carciuma macar sa beau si eu ceva.

Din reflex m-am asezat si mi-am scos din nou o tigara din pachet si am vrut s-o aprind, dar nu mai gaseam bricheta. Degeaba ma cred eu mare filozoafa cand nu sunt in stare defapt nici macar sa pastrez o bricheta mai mult de o saptamana...la naiba...M-am ridicat, poate ca mai am o sansa s-o gasesc in buzunarele de la spate, dar cautarile mele au fost fara rost, probabil am uitat-o pe acoperis. M-am intors, m-am uitat prin imprejurimi, daca era p acolo mi-ar fi iesit in evidenta ar fi sclipit albastra datorita lunii, dar nu era. Eu ma aflam inca in picioare cu tigara intre buze, cautand prin intuneric, dar exact atunci cand m-am intors, in fata mea se afla un tip cu o bricheta aprinsa, recunosc m-am speriat putin. Felul cum se reflecta flacara aprinsa a tigarii in ochii lui negrii si goi prin care vedeai cel mai dulce infern, seducatori te topeu cu reflexia luminii, misteriosi, ascundeau secrete antice. Astepta cu bricheta inca aprinsa sa-mi aprind tigarea, dupa ca am aprins-o a stins bricheta si s-a asezat pe bordura se care ma asezasem eu cu cateva minute inainte. Ma simtem ciudat, tipul era foarte ciudat, dar arata foarte bine, felul cum se misca, nici macar nu-l simtem, nu-l auzeam, de parca nici macar nu ar fi acolo. M-am asezat pe bordura langa el, intr-un fel ma intriga nu ma puteam gandi la altceva decat la privirea lui insistenta, simtem o dorinta imposibila de a sti ce ascunde sub masca aceea de o seninatate aproape enervanta. Imi doream sa stiu ce gandeste mai mult decat orice si imi mai doream sa-i ocolesc privirea, dar nu puteam, misterul in care era invaluit ma atragea. Si acel moment m-a lovit cu vocea lui.
- Presupun ca esti constienta ca intr-o zi o sa-ti scuipi plamani, daca o ti tot asa. a zis cu cea mai angelica voce p care am auzit-o vreodata si parea chiar amuzat de ceea ce zicea.
-Iar tu momentan ai ajutat la implinirea acestui fapt...am incercat sa zic fara sa ma balbai prea mult. Atunci un zambet larg a rasarit pe fata lui senina, aproape ca radea cu hohote, m-a enervat reactia lui. Mi se pare mie sau razi de mine!
-Scuze, nu am vrut sa te supar, dar reactia ta mi s-a parut amuzanta!
-Cum adica amuzanta? am zis pe un ton revoltat.
-Mi se pare ciudat ca sa aud de cineva o replica atat de ciudata, adica m-ai luat prin surprindere, nu ma asteptam...acum eu eram cea amuzata de tonul sau atat de politicos si dulce in acelas timp.
Atunci am tacut chiar nu stiam ce a zic cu toate ca tacerea mi se parea atat de apasatoare incat uitasem sa respir iar tigarea se fumase singura, deja se stinsese. El inca era langa mine pe bordura si se holba la mine, chiar ma stresa. Chiar doream sa-si spun sa nu se mai uite asa la mine, cand mi-a luat-o inainte.
-La ce te gandesti? pari foarte absorbita de ganduri.
-Imi treceau prin minte niste idei fantastice. am pus accentul in asa fel incat sa para aproape ironic ceea ce am zis, speram ca intelesese ideea ca nu am nici un chef sa vorbesc cu el.
-Fantasticul este doar o alternativa intangibila a realului. Dar totusi se pare ca nu a inteles...poate ca este doar foarte prost...dar pentru prima oara in viata mea chiar nu stiu ce sa zic.
Atunci s-au aprins din nou becurile pe strada si acum m-am uitat putin mai bine la el, avea acelasi zambet nesuferit, parea foarte palid in comparatie cu parul saten inchis aproape brunet, avea niste buze pe care daca nu mi s-ar fi parut asa de arogant chiar mi-as fi dorit sa le sarut, avea vreo 18-19 ani. Ohh la naiba! are cei mai frumosi ochii pe care i-am vazut vreodata mari si de un albastru adanc, simfonie de oceane si mari. Nu pot sa cred, cum am putut sa cred ca sunt defapt negri, trebuia sa-mi dau seama dupa formatul fetei ca sunt albastri, dar chiar nu conta, tot imi parea nesuferit. Cand m-am uitat la ceas am fost foarte surprinsa sa descopar ca era ora patru prope dimineata asa ca m-am hoatarat sa plec.
-Merci de foc! poate o sa mai ne vedem in viata asa.Pa!...dar totusi sper sa nu, am adaugat printre ganduri.
-Pa! a zis pe un ton dezamagit, e parca ii parea rau ca plecam, de parca imi pasa mie.
Imi repetam in minte "Dominique ce naiba te inmoi, de cand iti pasa tie de sentimentele persoanelor pe care nu le cunosti, mai ales atunci cand acele persoane sunt foarte arogante?ma sperii" pana am ajuns acasa, m-am trantit in pat si am adormit dusa si am fost fericita ca pentru prima oara dupa mult timp chiar nu am visat nimic...


To be continued... e secventa din lucrarea pe care o fac acum.

sâmbătă, 10 ianuarie 2009